Harald Si Vikingii

Stapâni de necontestat ai marilor, strabatând intinderile albastre si inspumate in formidabilele lor drakkare, vikingii au lasat o amprenta de nesters in istoria omenirii, furia lor razboinica nefiind intrecuta poate decât de cea a hunilor sau mongolilor. Navigatori innascuti, razboinici fara teama, ei au cutreierat indelung lumea, descoperind, poate, Lumea Noua, fara sa stie, cu sute de ani inaintea lui Columb. Dintre toti acesti oameni ai Nordului, cel mai reprezentativ, prin vitejia, barbatia si spiritul de aventura, ramâne Harald Sigurdson, rege al Norvegiei intre 1046 si 1066.

Fiu al lui Sigurd Syr si frate vitreg al lui Olaf, rege al Norvegiei, sanctificat ulterior pentru viata sa neprihanita, Harald a vazut lumina zilei in 1015 si a crescut printre razboinicii fratelui sau mai mare. In 1030, in timpul bataliei de la Stiklestad, Olaf a fost ucis in lupta de catre regele Knut (Canute) al Danemarcei si Angliei, iar Harald, grav ranit, a fost luat de catre câtiva razboinici credinciosi si scos din Norvegia, pentru a nu cadea in mâinile invingatorului.

Navigând spre est, vikingii au ajuns in Rusia, la curtea cneazului Iaroslav si au petrecut aici tot restul anului 1031. Iaroslav i-a primit cu ospitalitate pe razboinicii veniti din Scandinavia si chiar l-a numit pe Harald conducator al garzii sale personale. Tânarul a ramas in Rusia câtiva ani, dupa care, insotit de vikingii sai, s-a indreptat spre sud, fascinat de mirajul Constantinopolului, oras despre care auzise atâtea lucruri minunate la curtea lui Iaroslav.

La acea data, Imperiul Bizantin era condus de imparateasa Zoe si de favoritul ei, Mihail Catalactus. Impresionata de frumusetea fizica si de vigoarea tânarului viking, imparateasa l-a angajat imediat, impreuna cu oamenii lui, in serviciul imperial, inaugurând o traditie ce se va perpetua pâna la caderea Bizantului - aceea ca garda imperiala sa fie formata numai din vikingi - varegi, cum ii numeau romeii. Prima misiune pe care Harald a primit-o a fost de a distruge cuiburile de pirati din arhipeleagul grecesc, care aduceau grave prejudicii transporturilor comerciale. Succesele sale au atras insa gelozia sotului imparatesei, Romanus Argyrus, un om slab si dedat placerilor. Intrigile lui Argyrus au dus la caderea lui Harald, in dizgratie. Spre a recapata increderea suveranei, acesta a plecat, in fruntea unei flotile de vikingi, dar si a multor greci, sa cucereasca nordul Africii, fosta provincie romana, mult râvnita de imparatii bizantini.

Ucigasul pocait

Ajuns pe coastele africane el a cucerit zeci de castele, pastrând insa prada pentru sine, astfel incât, in câtiva ani a agonisit o imensa avere, in aur si bijuterii. Dar, recunoscator celui care-i oferise adapost in vremurile tulburi ale exilului, a trimis o mare parte din bogatii cneazului Iaroslav. Din Africa, Harald a trecut in Sicilia, pe care a jefuit-o in lung si-n lat, stârnind spaima tuturor si facând ca numele sau sa fie pomenit cu groaza de localnici. Mireni si clerici au fost macelariti fara mila - a fost una dintre crimele cele mai odioase savârsite vreodata de un conducator crestin, fie el chiar viking. Si se pare ca Harald a regretat intotdeauna acest gest.

Numai asa s-ar putea explica de ce, dupa intoarcerea la Constantinopol, el a cerut imparatesei Zoe voie sa mearga in pelerinaj la Ierusalim. Dupa ce a curatat drumurile Palestinei de tâlharii care-i jefuiau pe pelerini la drumul mare, Harald a facut o baie in Iordan, potrivit traditiei existente atunci, printre crestini.

Intre timp, Magnus Olafson, fiul fratelui sau, reusise sa se incoroneze rege al Norvegiei si Danemarcei. Bucuros, la auzul acestei vesti, Harald a dorit sa se intoarca de indata acasa, si i-a instiintat pe bizantini de hotarârea sa. Zoe s-a opus si, acuzându-l ca ar fi adus prejudicii coroanei si s-ar fi dedat la jafuri, pentru a se imbogati, Harald a fost aruncat in temninta. Legenda spune ca in acea noapte s-a petrecut o minune, sfântul Olaf, fratele sau, aparându-i lui Harald in celula sa si vestindu-i ca prietenii il asteapta, sa-l scape. Intr-adevar, doua doamne de vita nobila, insotite de servitorii lor, au venit la temnita si, cu ajutorul unor frânghii si al unor scari, au reusit sa-l scoata pe viking de acolo. Lasând deoparte pioasa legenda, sa admitem mai curând ca vikingul reusise sa-si creeze o retea de ocrotitori sus-pusi, la curtea bizantina, si acestia l-au eliberat, nefiind nevoie neaparat de ajutorul divinului sau frate...

Intoarcerea acasa

      Suindu-se pe corabiile furate bizantinilor, vikingii s-au indreptat spre nord, ajungând la curtea cneazului Iaroslav, unde au petrecut iarna 1044-1045. Când a fost anuntat ca unchiul sau vine sa-si ceara dreptul la tron, Magnus Olafson a recrutat o mare oaste si a asteptat atacul. Dar multi dintre sfetnicii sai, care-l cunoscusera si pe Olaf, tatal lui Magnus, in tinerete, si pe Harald, si-au dat seama ca ar fi o greseala ca ei sa-si verse sângele pe câmpul de lupta si au incercat sa-i impace.

In urma unor tratative secrete, purtate fara stirea capeteniilor suedeze din armata lui Harald, Magnus a acceptat sa-i dea rudei sale stapânirea a jumatate din Norvegia. Drept multumire, aventurierul Harald i-a oferit nepotului jumatate din bogatiile agonisite de el. Dar in 1047, Magnus, numit de supusii sai „cel Bun”, a murit in imprejurari neelucidate (desigur, perfidul sau unchi a fost primul banuit de crima) si tronul Norvegiei reintregite a fost ocupat de Harald, a carui stapânire a fost mult mai aspra. Nu intâmplator, i s-a spus „Hardrada”, ceea ce inseamna „Tiranul”.

Desi casatorit in continuare cu Elisabeta, care ii daruise doua fete, el a mai luat de nevasta pe frumoasa fiica a unui nobil norvegian, de la care a avut doi baieti, botezati Magnus si Olaf. In 1048, el a jefuit Danemarca si s-a retras in Norvegia doar pentru iernat. Au urmat câtiva ani in care viteazul razboinic si-a dovedit priceperea si ca politician, ridicând regatul Norvegiei pe culmi neatinse pâna la el. Dar Harald nu se multumea doar cu atât.

Când contele Tostig, fratele regelui Angliei, Harold Godwin, i-a cerut sprijin, spre a-si recupera partea de regat ce i se cuvenea, Hardrada nu a ezitat sa i-l ofere, sperând, desigur, ca va cuceri nu jumatate, ci tot pamântul Angliei, doar pentru el. Harald miza si pe faptul ca William Bastardul, ducele Normandiei, avea sa-l atace pe Harold dinspre sud si se gândea ca din aceasta batalie, invingator va iesi el. Pentru prima oara in viata, avea sa se insele, si numeroase prevestiri rele i-au dat de inteles ca sfârsitul ii este aproape...

„Sapte picioare de pamânt”

Aflând ca temutul viking se indreapta spre Anglia, Harold a spus curtenilor sai: „N-am sa-i dau acestui barbar decât sase picioare de pamânt din Anglia. Ba nu, fiindca este, am auzit, foarte inalt, am sa-i las sapte”. Harald a debarcat in nordul Angliei, in fruntea a 5000 de soldati, inarmati pâna in dinti si a obtinut o prima victorie impotriva englezilor. Atât de teribile au fost urletele de lupi ale vikingilor, incât englezii au luat-o, se spune, la fuga. Orasul York s-a predat fara lupta. Dar in a doua batalie, desfasurata pe 25 septembrie 1066, lânga Stanford Bridge, vikingii nu au mai fost la fel de norocosi.

Asaltul lor, la fel de puternic, a parut sa-i puna iarasi pe fuga pe englezi si atunci, soldatii lui Harald au rupt rândurile, pornind in urmarire. Când au vazut ca linia formidabila a huscarlilor s-a rupt, englezii s-au intors si, fiind mai numerosi, au inceput sa-i macelareasca, pe rând. Harald s-a avântat atunci in batalie, „luptând cu taria a zece oameni”, spune cronica, dar o sageata venita de nicaieri, i-a strapuns beregata regelui viking, doborându-l, mort, la pamânt. Vikingii, desi depasiti numeric, au rezistat eroic presiunii engleze, retragându-se in ordine spre corabii. Doar 30 din cele 300 de drakkare au reusit sa se mai intoarca in Norvegia.

Abia dupa un an, vikingii au putut lua osemintele regelui lor din „cele sapte picioare de pamânt” harazite de Harold Godwin. Adus in Norvegia, trupul lui Harald a fost ingropat cu cinste intr-o biserica din Trondheim, pe care el insusi o construise. Hardrada cel fara de astâmpar isi gasise, in sfârsit, linistea...